Nu știu alții cum sunt

Autobiografia mea conștientă debutează cu frânturi de amintiri de pe la 3-4 ani. Deși adus pe lume în capitală de județ, destinul m-a catapultat după două săptămâni într-un mic sat din Podișul Getic, centrul universului meu până după fatala vârstă de 7 ani când am fost absorbit în mod necesar de sistemul școlar orășenesc. De îndată ce am căpătat dexteritatea necesară pentru alinierea pașilor unul după altul într-o mișcare relativ liniară, am ieșit în fața porții din lemn și am privit drumul prăfos, presărat ici și colo de balegi păstoase și deopotrivă uscate. Mi s-a precizat suveran că petecul verde din fața gardului e spațiu de manevră și că a traversa drumul este un act de nesupunere ce va genera consecințe nefaste sinonime cu pocnetul surd al palmei la cur. Dintre pasiunile dezvoltate de mine în preambulul vieții câteva ies în evidență și nici măcar azi când lumea capătă rotunjimi și asperități nebănuite nu mi le pot romanța. Le trec în evidență din când în când, în mod real sau oniric.

În mod total aleatoriu, îmi amintesc că îmi făcea o plăcere deosebită să sap. Fiind un copil solitar, priponit în bătătură printre găini și rațe, în timp ce străbunicii mei gospodăreau diverse, mă comportam ca o cârtiță pe dos săpând cu lopățele din plastic, bețe și cu ce mai apucam. Era o treabă pe care o luam în serios și mărturisesc fără modestie că dacă voi găsi vreodată acea voluptate în munca de astăzi, voi sfârși un lider de anvergură istorică. Așadar, după repetate încercări, ajunsesem să cunosc unde solul din curte îmi permitea să-l răscolesc mai ușor pentru a îmi întrece recordul anterior în adâncime. Motivele erau bine stabilite, eforturile mele având la bază o curiozitate științifică și totodată practică. Voiam să găsesc atât fundul pământului, cât și pânza freatică, din moment ce aprovizionarea cu apă presupunea a o căra în găleți de la vreo sută de metri de la o cișmea publică. Cu toate că nu-mi amintesc, cred că auzisem niște zvonuri cum că dacă reușesc în strădaniile mele, un copil enigmatic, asemănător mie, mă va privi din străfundurile gropii mele. Varii motive, precum recurentul somn de prânz sau prinderea în flagrant delict, m-au făcut să renunț la această utopică încercare, iar gropile mele trudite ore-n șir erau astupate dintr-o singură lopată de adult.

amintiri

Următoarea pasiune pe care-am dezvoltat-o a fost în plan tehnologic. Deși la început televizorul era un sunet de fundal pe care nu-l înțelegem și care din când în când mă irita pănă la plâns, ulterior am prins fiorul divertismentului prin firavele desene animate transmise de TVR la oră fixă, seara, înainte de telejurnal. Deși vag, rețin momentul izbucnirii în lacrimi într-una din dăți când desfătarea mea cotidiană a fost înlocuită subit și fără niciun avertisment de un program odios, ceva de neînțeles, niște indivizi alergând încolo și încoace după un obiect rotund, denumit minge. Am suspinat și m-am culcat cu sufletul amar.

Mai târziu m-am deprins cu diverse programe pentru copii pe care le discutam afară, cu cei doi-trei tovarăși de joacă. În sinea mea eram gelos pe ei că aveau ceva ce eu nici nu mi-aș fi permis să visez vreodată, televizor color, și apogeul invidiei, mai multe canale. Ei puteau schimba din telecomandă imaginea, puteau privi și auzi lucruri din alte lumi, iar ziua următoare mi le povesteau amar, mie, un ignorant complet. Asta în timp ce eu învârteam zilnic rotițele din caseta televizorului meu alb-negru, cu carcasa de lemn, și tot ce puteam capta erau, pe lângă deja plictisitorul post național, milioane de purici ce foșneau ca nisipul uscat sub tălpi. Atât timp m-a răscolit lucrul ăsta, atâtea încercări am avut de-a muta mica antenă de cameră în stângă și-n dreapta, doar doar s-o zări și altceva, chiar și abia perceptibil, pe ecran. Nimic. Niciun punct, niciun sunet.

Și ambiția asta s-a stins odată cu timpul. Totuși, niciun ecran de televizor nu voi mai privi cu atâta interes și atenție ca acel pătrat alb-negru pe care mai târziu urmăream Sunset Beach cu străbunica-mea, pentru ca mai apoi să repovestim episodul și să ne întrebăm ce se va întâmpla a doua zi. În secret mă întrebam ce fac personajele în restul timpului cât nu stăm cu ochii pe ele, iar odată rețin clar că m-am apropiat cu gura de micul difuzor al televizorului și urlând spre cei de dincolo mă întrebam de ce nu reacționează nimeni la strigătele mele.

Un lucru obscur îl reprezintă pentru mine contactul cu cititul. Cu toate că știu cine m-a învățat să citesc, adică aceiași divini străbunici, nu găsesc imaginea asta în minte. E ca și cum m-am născut cu abilitatea asta și a îi urmări originea înseamnă a ieși din timp. Îmi amintesc  un singur moment în care m-am trezit citind o margine de ziar cu care se mai învelea oala de mâncare și știu că silabiseam fiecare cuvânt nou, după care mă întorceam la toată propoziția și o repetam fluent, cu mândrie în glas. Un moment de cotitură a fost momentul în care am conștientizat că știu să citesc și mă chinuia întrebarea despre cum fusese cu putința viața mea înainte de litere. Am încercat de mai multe ori să privesc cuvintele și să nu le înțeleg, să stopez cumva faptul ca le pricepeam prin citit. Din nou, experiment eșuat. Nici azi nu-mi iese.

Ca fapt divers, în epoca pre-cititului, îmi aduc aminte că învățam poezii prin ascultare. Cineva îmi citea și eu repetam. Ăsta a fost și modul în care am învățat mult timp în facultate, doar că atunci eu citeam, eu pricepeam. Sau, mă rog.

 Îmi mai plăcea să bat cuie, fără noimă, pur și simplu. Furam două, trei, ca să nu se prindă cineva, sau dimpotrivă, cum altor copii li se dau bomboane, mie mi se dădeau ocazional cuie pentru a le bate într-un buștean din curte, a cărui funcție principală era de altfel suport de tocat urzici fierte pentru rațe. Uneori, când străbunicu-meu era în toane bune și îl vizita vreun vecin, mă punea, spre bucuria mea, să pun în scenă acest mic spectacol pe care îl primeam cu mare bucurie. După ce se golea scena, același străbunic venea în spatele scenei și scotea cuiele cu cleștele, le îndrepta cu ciocanul și le păstra pentru data viitoare.

Deși firav, eram ambițios și nu mă dădeam în lături de la muncile câmpului. Când venea momentul, eram urcat în căruță, în zorii zilei, și plasat la marginea ogorului, de unde puteam fi supravegheat corespunzător. Deși insistam frenetic pentru o participare activă la săpat, cules de porumb sau irigat zarzavaturi, de cele mai multe ori eram ignorat și convins să supervizez activitatea de la distanță. Un moment antologic, traumatizant, s-a înregistrat atunci când lovit fiind de nevoi fiziologice presante, am fost nevoit să fertilizez porumbul, iar în lipsa unor instrumente adecvate situației am folosit în mod neinspirat niște frunze cam spinoase aflate la îndemână, fapt ce l-am regretat profund vreo trei zile.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: