Muntele vrajit

A citi Muntele vrăjit al lui Thomas Mann și a-l înțelege constituie un real exercițiu de abnegație. Pe lângă dimensiunea fizică însemnată, în ediția Rao 2014, 1179 de pagini în 2 volume, avem parte de un stil narativ alambicat, cu fraze lungi, acțiune statică și dialoguri sparte în fapt în multiple mozaicuri monologale.

Firul epic se țese din prima până în ultima pagină pe destinul tânărului Hans Castorp. Deși orfan, acesta se bucură de o situație materială bună și de suportul unor rude înstărite. Originar din Hamburg, Hans Castorp, având la bază o pregătire de inginer naval, decide să își ia un răgaz de câteva săptămâni înainte de începerea unei binemeritate practici pe șantierul naval al firmei Tunder&Wilms, așa că pornește spre sanatoriul Berghoff din Davos, Elveția, pentru o scurtă și întăritoare vizită, pricinuită de cazarea vărului său, Joachim Ziemssen, în localitatea cu pricina, din cauza unor probleme medicale. Ceea ce la început se preconiza a fi o ședere de trei săptămâni, ajunge a număra șapte ani.

Sanatoriul, rupt de lume, situat în cochetul orășel elvețian de munte, este un loc frecventat la nevoie de o lume pestriță ca apartenență socială, profesie, origine. Hans Castorp cunoaște aici negustori, procurori, doctori, neveste ale căror soți le suportă lipsa îndelungată și cheltuielile de tratament, adolescenți și copii.

Unul dintre primele motive simbolice introduse de Thomas Mann este dihotomia geografică șes-munte, altfel spus, oamenii de sus în contradicție cu oamenii din vale. Diviziunea predomină pe tot parcursul romanului și este plasată mai întâi sub o condiționare de tip medical (indivizi ruinați de ritmul de viață de jos, de umiditate și vânturi, care își caută aici, sus, vitalitatea pierdută), acest fapt fiind doar un paravan pentru metamorfoza gradată a eroului, adică transformarea lui spirituală, în oglindă cu sinele inițial de la şes.

Sanatoriul în care fiecare sosit caută sub o formă sau alta tămăduirea în fața frisoanelor, a tusei și a inflamării plămânilor, funcționează ca un agent care îl scoate din lume pe pacient. Aici, fiecare zi este împărțită în mod identic între cele cinci mese servite la intervale regulate și curele de odihna dintre ele, efectuate în liniște deplină pe balcoanele stabilimentului, la aer curat, în fapt, cure de o dulce somnolență până ce gongul anunță următoarea gustare. Monotonia este spartă doar la ceas de seară, când acești colegi de suferință se adună în salon și dialoghează, flirtează și pun în scenă diverse jocuri de societate. Această atmosferă de nepăsare, lipsă a grijilor, plictis, în pereche cu vremea de afară, una în care iarna pare un anotimp omniprezent întrerupt în mod capricios ici și colo de scurta căldură a verii, dau senzația de pierdere în timp sau ieșire din el. Astfel, Hans Castorp se găsește mai mereu în confuzia situării în timp, afirmând că din moment ce toate zilele seamănă între ele, azi poate fi ieri, alaltăieri sau chiar acum o săptămână, spre finalul romanului, renunțând la orice încercare de a măsura trecerea vremii.

MannDer_Zauberberg_SA_10CD_113142.jpg

Dincolo de angrenarea proprie în analiza diverselor stări și evenimente, spiritul de observație al lui Hans Castorp este împins, sugrumat, reînviat, pus în dificultate de diversele personaje care îi intersectează destinul. Consistența valorii acestui roman rezidă în a observa cum un tânăr, de altfel mediocru, este preluat de antagonismul celor doi poli de formare, umanistul Lodovico Settembrini și iezuitul Leo Naphta, în esență binele și răul care își duc lupta pe câmpul de bătălie ce îl constituie sufletul tânărului inginer.

Odată cu Hans Castorp prins în acestă menghină pedagogică este înlănţuit și cititorul care asistă la dezbaterile dintre spirit și materie. Străbătând elemente de istorie, politică, cultură, religie și filzofie în dezbaterile pasionante ale celor doi antagoniști, ești expus în fața unor argumente și formulări ce, de multe ori, doar la a doua sau a treia lectură capătă un sens, măcar firav. Pe scurt, progresul, umanitatea și spiritul sunt armele cu care Settembrini îl atacă în mod necontenit pe Naphta, care îi opune piedica argumentată a anacronismului de tip liberal, întru avansarea omului spre era egalității supreme în dauna unei burghezii depășite, adică revenirea la starea inițială prevăzută de Dumnezeu, sub forma victoriosului proletariat, drum în care sacrificiul cărnii și sângelui nu trebuie evitate spre atingerea scopului ultim. Deși cei doi par stabili pe poziții, vâltoarea dezbaterilor conduce deseori la intersectări sublime ale raţionamentelor, sporind confuzia lui Hans Castorp, confuzie marcată chiar de Thomas Mann. În ciuda faptului ca talerele balanței se înclină în mod succesiv, autorul nu dorește a-l plasa pe Hans Castorp într-o poziție decisivă în raport cu cele două viziuni. Totuşi, destinul eroului pare mai strâns legat de opțiunea umanistului Settembrini, finalul găsindu-l pe Hans Castorp în mijlocul tranșeelor Primului Război Mondial, unde, ca voluntar, cel mai probabil își va pierde viața luptând pentru cauza propovăduită de adversarul carbonarului, Naphta, ideea unei înfruntări care să înlocuiască burghezia cu dreptul proletariat.

Muntele vrăjit are pe lângă laitmotivul pedagogic și câteva motive secundare, anexate acestuia, care îl scot pe personaj din melanjul dezbaterilor spiritualo-morale și îl plasează în realitatea imediată. Cele mai pregnante în acest sens sunt iubirea și moartea. Dacă primul este posibil datorită kirghizei Clavdia Chauchat, tânăra cu ochi oblici care-l farmecă pe Hans Castorp, provocându-i o dragoste melancolică, nerealizată și pe care acesta o consideră mai presus chiar de dragostea împărtășită, al doilea este pricinuit de prezența vărului său Joachim Ziemssen, tânăr cu ambiții ostășești, care în ciuda sfaturilor medicilor dezertează din sanatoriu pentru a-și duce la bun sfârșit idealul militar la șes, de unde revine cu o boală accentuată și moare. Acest fapt îl impresionează pe Hans Castorp și îi provoacă meditații asupra condiției vieții și implacabilei morți.

Fiindcă orice concluzie stabil trasată în urma acestui roman al timpului, operă de o însemnătate uriașă desăvârșită în decursul a unsprezece ani, mi s-ar purea futilă, nu pot să rămân în minte și suflet decât cu îndemnul lui Thomas Mann, că Muntele vrăjit va fi înțeles mult mai bine la o a doua lectură.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: